Throwback Thursday

  Când mă uit acum la postările de pe aces blog mă cuprinde o nostalgie de numa'. Efectiv nu îmi vine să cred ca este deja 2016 și că acele fragmențele scrise sunt din 2012. Au trecut 4 ani.. 4 ani în care sper că am crescut ca persoană, că am evoluat spre cineva, sper numai că acest cineva să fie mai mult decât un simplu exponent al unor cuvinte goale. Nu știu cum m-am apucat de acest miniblog și ce m-a determinat ( cred totuși că dorința de a exista cineva acolo care mă apreciază și și-ar pierde două secunde din viață să citească niște eseuri ale unei eleve) . 

  Uite-mă aici, iar, în fața laptopului , încercând să storc ceva din mintea asta ( se presupune ca e mai coaptă) măcar un sfert din ce îmi ieșea pe vremea aia. Văd că ma inspira mult Simona Popescu și a ei carte, Exuvii, sau John Steinbeck și al său Răsărit de Eden. 

  Sunt sudentă la Drept ( Universitatea din București) și nici pe departe nu mă simt inspirată de Constituție sau orice altceva cum toata lumea susține. ( Aaaa, ești la drept? știu, știu, voi învățați legile acolo , Constituția..Nu e greu) Ba pe dracu'.

  Simt nevoia să dau o explicație, să îmbunătățesc blogul ăsta și sa nu fie doar textulețe scrise. #newyearresolution să creez ceva conținut de fashion, machiaj, lifestyle. Am crescut și eu și m-a apucat bloggereala ( că tot e la modă să îți arăți cum te îmbraci, ce mănânci, cum înveți și alte nimicuri, pe care oricum știi să le faci și singur.. dar hai totuși să văd cum le face și altul că poate e mai tare).

  Poate o să iasă ceva foarte prostesc, dar dacă nu merge ...peste 4 ani poate mă apucă iar nostalgie/râs/plâns când o să mai arunc un ochi peste el.

Despre fericire și formele ei

   Simțeam cum la atingere mi se umflă și stă să crape de plăcere. Acea plăcere lichidă care-ți traversează tot corpul, te nădușește, te scapă de trecut, te ridică și te coboară într-un abis cleios. Închizi ochii și, gâfâind, îi închizi iar. Acum poți să dormi.

   Fericirea avea culoarea rozalie cu reflexii albicioase, o piele ce-ți crestează pe circumvoluțiunile cerebrale amintiri, impregnându-le gustul solzos de somn abia prins. Și parcă în fața ta,pe gaura cheii minții tale,poate prea bolnave, se desfășura un dans lent al clăbucilor de aer.Erau miliarde de culori,enșpe mii de mirosuri și un singur ochi. Mă privea de după genele lui cârlionțate, de după irisul verde-broscos cu nuanțe negricioase. Deși îți iscodea un sentiment nesigur de teamă, continuai să-l privești insistent și apropiat în oglindă, gata să-l atingi și să-l simți.

   Și știi că la un moment dat o să-l uiți și o să stea la tine-n gând, pe o laviță din lemn brun și ars de timp, la fel ca toate trăirile tale: umede,sterpe, cu miros surd de struguri stafidiți.

   E seara..și cerul se leagă de pământul aburind, printr-un ritual atât de cald, roșul aurit se leagănă și se agață de copacul acela verde sub care ți-ai petrecut copilăria.Îl vezi  cum se naște din aburi diformi.

Obsesie.

   Mi-am deschis mintea ca pe un cufăr sigilat şi brusc mi s-au agăţat de lustră idei,gânduri,glasuri şi mirosuri roşii. De pe genele îndoite am desprins trecutul sigilat în instituţia masivă,educativă şi prietenescă. M-au trecut mii de fiori şi m-a inundat un miros de pâclă grea, cretă spartă şi internat cu uşi murdare şi scârţâitoare. Am panoramat coridorul  gălbui şi sălile înguste, marea de copii cu rânjete ciudate, toţi la fel,parcă prinşi în capcanele propriei atitudini, fete cu etichete colorate şi băieţi cu vocabular spumos. Mă miceam, vizibil, când treceam pe lângă ei.Un aer crescut dintr-o ceaţă pulsatilă mă învăluia şi organul circumvoluţionos se acoperea cu straturi groase,materia devenind de neatins.Acesta era propriul act de autoconservare.  Sporovăiala curgea lichefiat pe lângă mine, capul atârna greu şi-mi simţeam ochii,urechile,nasul ,buricele degetelor, podoabe, fiindcă dobândisem facultatea de a percepe doar ce voiam.
   Încă simt mirosul şerveţelelor, pe care le vedeam ca e o alinare a unghiilor şi ale epidermei superioare după ce atingeam blocul subţire,poros şi moale al indispensabilului şcolăresc-creta. Sclipirea inelului colegei din dreapta, unghiile colorate ale fetei din dreapta celeilalte,manualele etajate ale colegului din stânga şi toata ierarhina ce succede unui rând de zece persoane, fără aer, fără respiraţie, fără spaţiu.
   Cochiliile sunt şi ele petice albicioase, calcaroase, care ţin captive sub nervurile semi-circulare praful tău,
mirosul pielii tale năpârlite, coconul trecutului tău. Aşa că mi-am desenat din rotunduri şi geometrii expirate o cochilie şcolară în care să mă închid şi să mă înec cu mirosurile volatile de eter şi alcool de la chimie, de panuri înclinate şi scripeţi, vectori şi funcţii trigonometrice,limbaje de programare,cuvinte. Poate că odată ş-odată o să vreau s-o redeschid.

Viaţă.

Nu vreau ca cineva să mă vadă ostenit de luptă sau cineva să vadă Dumezeul pentu care lupt.Voiam să fiu un adolescent cu principii.Un trup istovit de cearcăne albastre şi murdărit de săruturile tale.Era al meu..Bucuria de a fi în btaţele lui, mulţumirea de a  mă simţi stăpâna acestui om puternic.

Sub umbrele violacee ale dimineţii în care m-am trezit şi tu nu mai erai cu mine,sub pătura groasă din păr de cămilă,am realizat ce greu îmi era. Mirosea a deşert născut din zahăr pudră,a praf şi a zeamă de vis. Mirosul mă făcea să tremur de frică, dezgust şi nervi. Speram totuşi  să fii în baie,în bucătărie,în terasă, în sufragerie, în lumea ta cu variante de bac la mate.Am strigat,te-am căutat, dar n-am îndrăznit să te sun.Era peste puterea mea morală să te pot chema cu ţârâitul ăla monoton, aşa că n-am făcut-o.

Erai la pâine.Clar acolo erai, daca nu...mă părăsisei.Lacrimile au început să curgă şi speram, demnă şi serioasă, că la pâine sau la farmacie trebuia să fii. Simţeam inima înţepându-mă şi clocotind de iubire,pe care, încăpăţânată, o ascundeam.Eram făcută din petice ,din gesturi străine,corp neterminat, metamorfic, cu faţa îmbălsămată de riduri fine..Doar de aia mă părăseai!

Pentru ca eram bătrână,corp de babă mumificată din spatele unor buze moi şi cărnoase, în carcasa de cromozom împărţit, parcurgând fazele meiozei tipice.Aşa mă descurcam eu pe teritoriul pe care deja îl cunoşteam..dar aleg să închid ochii şi să-mi pipăi consistenţa neuniformă a pielii şi deja vedeam dansând în faţa mea vreo 20 de ani şi-mi simţeam faţa un obiect pielos, şifonat,apoi m-am gândit la moarte şi la cum o voi percepe peste 5 minute sau peste 25 de ani.

 Apoi am stins ideea pentru ca moartea mă ingrozeşte..mă sperie orice obiect mortificat,orice ochi semi-închis,orice petală căzută,orice bocet pe langă scările de bloc înconjurat de văl negru si dric cu motor huruitor. Şi nu numai că mă sperie..mă dezgustă,mă ingreţoşează şi mă face să mă gândesc că şi eu  o să mor scufundată într-un sicriu, că şi eu voi muri cândva.

Dar până  să mor  o să mă balansez prin viaţă, o să-mi "decentez" gândurile..o să învăţ să gătesc, să spăl pe jos, să mătur,să spăl vase şi să tac.Mai am să mă căsătoresc, să fac o droaie de copii pe care să-i car cu sacul şi să ma plâng că mie nu-mi ajung banii să le cumpăr şampon şi cărţi să citească. O să-mi plâng de milă,alături de prinţul meu cu ochii verzi şi păr şaten şi să-i strig în repetate rânduri " Copii iţi trebuie.."

Uşa de deschise.

-Pufu,am luat pâine. 

Jurnalul unei târâtoare ambiţioase

Gânduri fără sens, premise fără concluzii..ce vrei să-mi spui?Că speri?La ce speri ţesând din gânduri capcane reticulare,ca un nebun ce-şi întinde tot lui propria cursă în care stau agăţate ca într-un dulap: imagini vechi,voci, zgomot,certuri, umbre diforme şi parfumuri. Te-au paralizat, te-au năucit şi te-au transformat în propria uzină de greşeli şi îndoieli. Nu eşti o umbră?Tu chiar crezi că cel mai sacru amor e născut din adevăr?Sau măcar ştii ce e amorul?Nu,nu ăla pe care îl numeşti searbăd,un cimitir desfundat şi săpat din inimi plouate.Ştii la ce mă refer?La pururea şi-n vecii vecilor ochii tăi verzi.
Ambiţie...definirea ei mă depăşeşte: o scoică, un fluierat, un zâmbet, o mamă şi copilul ei, o noapte,un gând.Sau poate că ambiţia se naşte din rai ,un rai din care plouă cu păcate şi cad zilnic, transformând raiul într-un iad de curcubeie.Ambiţia mea e iadul verde cu galben şi roz.Un roz pal, creionat din umbre cărnoase şi roşiatice, un vrede crud, un galben înfumurat.Creierul,Scaraoschi-ul cu fusta din fâşii de zâmbete smulse cu cleştele,îţi face în ciudă,dupăce ridică din sprânceana judecătoare.
Ambiţia este ţesută din suflete moarte ,iubire vie ,margarete şi întrebări...Eu,o târâtoare cu ambiţia clocotind în sânul gândirii,poate prea reci, am adunat,scăzut, înmulţind, împărţind şi reducând termenii de care clar nu mai am nevoie:trecutul suferind,viitorul ambiguu deocamdată şi iubirea celor care îmi tremură creierul.N-am nevoie clar de nimic ce nu mă leagă de tine.
În final,semnează târâtoarea ambiţioasă, cu toată dragostea ei putredă de sentimente năclăite-materia grea născută din prea multă gândire şi ceva care e anapoda. Mă vrei?

Iubire?

M-am gândit să descopăr,minuţios,de ce ai suferi de alefilie.Ce ar avea această Ale mai special decât alte fete cu o decenţă vizuală sau spirituală mai sporită,tot două picioare ce ascund aceeaşi parte fidelă a compoziţiei- femela ideală.Poate te-am privat de bucuria carnală de a descoperi alte teritorii hibride reci,ingheţate sau calde,senzuale.Poate  că aşa ar trebui să se întâmple pur şi simplu.Acum sigur mă iubeşti: cu ochii,cu faţa,cu carnea ta,care spune acelaşi lucru.Dar poate creierul,organul care ne diferenţiază din punct de vedere genetic, e ingheţat,la fel cum timpul e închis între pereţi ,cum nimeni nu-l agită,cum nici măcar tu nu-l mişti deloc.Are culoarea ceţoasă şi oarecum mată a timpului  cărnos,dar totodată lichid. Roşiatic şi amar..ştiu că ai încerca,măcar odată,măcar doar din curiozitate,să guşti din el,să-l rupi în bucăţi şi să îl poţi atinge.

  Şi acum să revin la Ale ...te-ai gândit  măcar o secundă că fiinţa ei murdară şi încăpăţânată nu te merită? Hai,fi sincer!Te-ai gândit că poate reuşeşte să te domine uneori cu nişte trucuri feminine, adânc înfipte în fiinţa ei ?Are o singură calitate,se joacă cu sufletul oamenilor..altceva înafară de cei puţini centimetri în plus peste cei 170(care sunt esenţiali),decenţa vestimentară şi poate şi mentală, nu are nicio calitate.Nu crezi că o vezi prea frumoasă,prea ideală?E vie.TU O FACI SĂ FIE VIE!Ştiu eu că fata asta trăieşte prin tine şi caută la fiecare pas "privirea aia" (doar ea o stie). Ale este cum vrei tu să fie: bleagă, melcoasă,cu suflet târâtor de zăpuşeală şi praf.Cum o vezi?Copil,domnişoară,femeie?Ai vrea într-adevăr să fie femeia ta?Să o vezi gătind ,spălându-ţi ciorapii,hrănindu-ţi copii,s-o vezi grasă,s-o vezi slăbind,plângându-se şi lăudându-se...ai vrea să-i simţi slăbiciunile şi dezgustul moral?Nu ţi-e de ajuns s-o vezi zilnic,să-i săruţi buzele şi involuntar să închizi ochii, să-i poţi simţi sufletul vibrând de acea fericire pură.

Acum să definesc alefilia în bucăţile ei matematice : radical din alefilie,alefilie la pătrat,cos de alefilie si cotangentă.Alefilie=boala mentală de a crede că iubeşti o fată(în cazul de faţă,Ale) şi poate că nu-i aşa..dar te încăpăţânezi să crezi că ţii la ea, că ea este singura femeie din viaţa ta.Consider că,oficial iubirea  învinge şi sa suferi de alefilie e chiar tare.